Oare ce este recunoștința?
Mă întreb daca noi, în momentele acestea, când
se vede o criză acută de comunicare, de asociere, de construcție personală sau
colectivă, oare mai avem noi reperele necesare pentru recunoștință?
De pildă.
Sunt momente când chiar în familiile nostre
avem parte de această lipsă de recunoștință. Este posibil să mă înșel. Sau nu J. Dar ea există. Pentru că zilnic avem parte de
ea.
Noi, noi
suntem oare recunoscători copiilor noștri, persoanelor apropiate, celor care ne
ofera, celor de la care invațăm?
Copiii, dacă într-una din zile vin către noi și
ne spun - într-un moment găsit de ei - “mulțumesc mamă pentru tot ce faci
pentru mine”… Putem spune: “Ooo, eu nu am nevoie”. Sau: “Nu este necesar să mi
se spună mulțumesc“.
Dar, în adâncul nostru așteptăm și dorim aceste
gesturi din partea celorlalti.
Ce este recunoștința? O trăire interioară? Un răspuns
interior față de un gest?
De ce așteptăm recunoștința celorlalți? E oare și
o mângâiere a ego-ului nostru, ne simțim mai buni?
Hai sa vorbim!
