Despre pierdere

M-a rugat astăzi o prietenă să-i spun ce gândesc despre pierdere. "A unui prieten, a unui cățel, a unui iubit. Despre cum poți să umpli golul lăsat ..."

Nu voi face un comentariu stufos despre pierdere. Dar vă voi povesti ceva.

În 2005, prin luna august, pe o căldură cam ca acum, mi-a murit un câine pe care nu-l pot uita. Pentru că nu am cum. Cu o lopată și o cazma am făcut o groapă pentru el, cu lacrimi în ochii. Multe lacrimi.

Apoi, în decembrie 2010, după lungi suferințe, un părinte a murit. Îl priveam fără să pot face nimic. Atunci, doar atunci, în acel moment, am înțeles că sunt, neputincios. Mă uitam la mama și la sora mea cum jeleau. Credeți-mă, și eu voiam să plâng, dar mi-am păstrat lacrimile pentru momentele în care voi fi singur. Trebuia să fiu - eu cel puțin - în momentele acelea, un punct de sprijin.

Deci. Pierderea, în sine, ne poate ajuta să înțelegem că nimic din ce avem, nu ne este dat să avem. Nimic nu este al nostru, nu ne aparține. În mare parte, toate durerile arată ATAȘAMENTE. Golul, odată format, nu-l umple nimeni și nimic. Doar noi și numai noi putem înțelege dimensiunea unei asemenea pierderi. Ele ne lovesc (pierderile) pentru că suntem firavi, atât de firavi, habar nu avem...

Eu spun convins că totul este creat ca să simțim până în ultima celulă că sufletul omului se umple numai cu ființa lui. Arsenie Papacioc spunea: "pacea sufletului este de patru ori mai mare decât dreptatea". Hai să aducem acea pace despre care spune. Pentru că viața merge înainte și ne aduce alte momente frumoase și ființe dragi.
Hai sa vorbim!

Ma intreb

Mă întreb… oare de ce nu mai avem acel sentiment de compasiune față de aproapele nostru? Găsim aproapele in nevoie oriunde mergem: la intrarea unui mall, biserică, farmacie, cofetarie, metrou, guri de canal, oriunde… Acum ceva vreme stăteam ore pe o bancă  - sau nu contează unde sau de ce - și priveam la oamenii. Știți ce am observant? Că nu mai sunt vii. Sensibili. Atenți. Trec în viteză, nu mai vad nimic in jurul lor și mă intreb oare de ce?

Si eu cred că am izolat,,tot ceea ce ne reprezintă ca ființă umană – iubire, afectivitate, căutare, compasiune, ascultarea celui de lîngă tine. Am devenit exclusiviști, nu ne mai pasă efectiv de nimic. Haideti să identificăm cum am reușit să îmbrăcăm această haină, să jucăm acest rol și să ne întoarcem către noi,către EU.

PENTRU CĂ ESTE FOARTE IMPORTANT.

Nu mai comunicam. Ne -am izolat de tot și de toții. Si brusc, deodată, constatăm că suntem singuri. Nu cred că există iubire fără acceptare. Haideti să acceptăm că și cel de lîngă noi are nevoie de iubire, oricum ne-ar aparea acesta: rau, frustrat, furios, poate murdar si urat mirositor, poate nebun…
Hai sa vorbim!