Sunt o părticică din el. El, dorul, este atît
de suav, plăpând, blând, cu ochișori de copil, cu gândul la cel drag, la cel iubit. O parte de cer, praf de stele, o
picătură dintr-un nor, o rază din soare, un gând din noi.
Oare cui îi este dor?
Cerului brăzdat de aripile păsărilor de
vulturul care este atât de liber în zborul aripilor sale?
Într-o seară de iunie, trecut de ora 00, intins
pe spate , cu bolta stelară, luna… simțeam cum pieptul îmi bate tare și nu
știam de ce. Îmi curgeau lacrimi pe obraz, am simțit cum inima, sufletul, toată făptura mea îmi șoptea discret că-i este
dor, tare dor de toate.
Așa cum făpturile apelor, cerului, pămîntului,
au dor, așa și noi oamenii avem dorurile noastre. Simțite doar de noi. De o
clipă de singurătate, o poezie citită, o melodie, un film, o îmbrățișare, o
vorbă bună, de ascultare. De multe avem dor .
DAR CEL MAI MULT AVEM DOR DE NOI. DA DE NOI .
De un moment să rătăcim, de o plajă, de o alee,
de un sărut, de iubire .
Da îmi este atât de dor .
De ea, de el… cel de care ne este dor.
Imi este dor de multe .
Vreți să vorbim despre dor?
