M-a rugat astăzi o prietenă să-i spun ce gândesc despre pierdere. "A unui prieten, a unui cățel, a unui iubit. Despre cum poți să umpli golul lăsat ..."
Nu voi face un comentariu stufos despre pierdere. Dar vă voi povesti ceva.
În 2005, prin luna august, pe o căldură cam ca acum, mi-a murit un câine pe care nu-l pot uita. Pentru că nu am cum. Cu o lopată și o cazma am făcut o groapă pentru el, cu lacrimi în ochii. Multe lacrimi.
Apoi, în decembrie 2010, după lungi suferințe, un părinte a murit. Îl priveam fără să pot face nimic. Atunci, doar atunci, în acel moment, am înțeles că sunt, neputincios. Mă uitam la mama și la sora mea cum jeleau. Credeți-mă, și eu voiam să plâng, dar mi-am păstrat lacrimile pentru momentele în care voi fi singur. Trebuia să fiu - eu cel puțin - în momentele acelea, un punct de sprijin.
Deci. Pierderea, în sine, ne poate ajuta să înțelegem că nimic din ce avem, nu ne este dat să avem. Nimic nu este al nostru, nu ne aparține. În mare parte, toate durerile arată ATAȘAMENTE. Golul, odată format, nu-l umple nimeni și nimic. Doar noi și numai noi putem înțelege dimensiunea unei asemenea pierderi. Ele ne lovesc (pierderile) pentru că suntem firavi, atât de firavi, habar nu avem...
Eu spun convins că totul este creat ca să simțim până în ultima celulă că sufletul omului se umple numai cu ființa lui. Arsenie Papacioc spunea: "pacea sufletului este de patru ori mai mare decât dreptatea". Hai să aducem acea pace despre care spune. Pentru că viața merge înainte și ne aduce alte momente frumoase și ființe dragi.
Hai sa vorbim!
