Despre copii si părinți

Fericiți trebuie să fie copiii care au lângă ei părinți buni, iubitori, atenți, calzi, inimoși, dedicați.

Oare câți copii au acești părinți?

Oare câți copii tânjesc după o îmbrățișare caldă de la un părinte, tată sau mamă?

Oare câți?

De de scriu toate acestea?

Observ atât de mult în jur cum aceste legături paternale sunt atât de deteriorate, rupturi sufletești care își pun amprenta atât de adânc în copii și părinți. Oare copiii simt cum o mamă devine ca o “jertfă”, o cascadă de iubire, dăruire, multă înțelepciune și multă dăruire? Să știți că aceste mame există . Dar oare tatăl mai știe că are și el copii? E discutabil. Păcat, timpul trece si, dacă nu ești acolo în acel moment, lângă el, a trecut clipa și în sufletul unui copil se formează un of, o stare, o închidere sufletească.

Sunt însă și părinți care plătesc pentru ca au ales să nu arate copiilor lor un model de conviețuire forțat, bazat pe fals și încordare, pe conflict, minciună și lipsă de iubire. Aceștia sunt victimele imaginii deformate prezentate și manipulării copiilor de către părintele rămas alături de copii care, de multe ori, face tot posibilul să-și îndeparteze copiii de “părintele-dușman”, fără a se gândi câte și câte feluri de traume produc.

Nu vă învătați copiii ura, indiferența, încrâncenarea, manipularea. Învățați-i sa ierte, să lase o portiță deschisă, să iubească, să se bucure de viață, ca să poată iubi la rândul lor, să fie senini și înțelepți.

Iubiți-vă copii fără limite. Au mare nevoie de iubire, de voi. Petreceți cu ei timp mult. Nu mai folosiți pretexte: “nu am timp”, “sunt obosit”, etc. Îi îndepărtați. Permiteți-le să aibă doi părinți iubitori, indiferent de relația voastră cu celălalt.

IUBIȚI-VĂ COPIII.

Haideți să vorbim.

Despre Adevar si Realitate

Ce este adevarul?  

După părerea și experiența mea, adevărul este momentan și personal. Adică:

“Adevărul” meu nu este neapărat și “adevărul” tău și, totodată, “adevărul” meu de astăzi nu e neapărat și “adevărul” meu de mâine.

De ce?

Pentru că avem percepții diferite asupra lucrurilor, evenimentelor, ceea ce crează “adevăruri” diferite. Pentru că suntem în continuă mișcare, transformare, evoluție și asta generează percepții diferite asupra propriului “adevăr” de la un moment la altul al existenței noastre.

Extrapolez la realitate.

“Realitatea” este, asemenea adevărului, ceea ce percepem noi din tot ceea ce există și se întamplă în jurul nostru, în cercul nostru de atenție. Percepții diferite => realități diferite.

Până unde merge relativitatea realității și a adevărului?

Până la capătul Creației si dincolo de el. Pentru că percepția e influențată de sistemele de credință, de prejudecăți, de educație, de mediul în care am crescut, de toate “setările” pe care le avem, primite din afară sau create de noi. Pentru că percepțiile noastre sunt covârșitor de predominant mentale (și chiar și cele ne-mentale le trecem și le deformam prin minte). Pentru că nu vedem decat bucățele infime ale imensului puzzle care este existența noastră pe Pământ.

Un exemplu pe care obișnuiam să-l dau:

“Să spunem că sunteți la o traversare, alături de voi un copil se repede să traverseze, vine o mașină, îl apucați de braț și-l salvați în ultimul moment… Ați făcut o faptă bună? Absolut. Ați salvat o viață. Un copil nevinovat.

Apoi, peste ani, acel copil se dovedește a fi Hitler, cu toate atrocitățile pe care le știm.

Sigur, fapta dvs bună nu se schimbă, dar perspectiva sigur este alta…”

De câte ori nu ați spus “să știi ca avea dreptate” la un timp după ce ați contestat vehement o anumită situație, v-ați și certat poate pentru ea?

Am vrut cu aceste exemple doar să ilustrez relativitatea adevărului, a binelui și răului și faptul că nu există principiu absolut.

Iar din această perspectivă, să încercam să îi acceptăm pe cei din jur exact așa cum sunt, pt că nu le știm “adevărurile” și nici cum se vor schimba “adevărurile” noastre în timp nu știm…

Haideți să vorbim!

dD