Femeia, barbatul, sexualitatea

Greu subiect. Controversat. Generator de dispute. Pentru că atinge sensibilități profunde.

Pentru că ceea ce numim sexualitate are o goliciune, o găunoșenie asociată. Pentru că e găunos să te culci cu un bărbat care iubește numai corpul tău, fără a fi preocupat de gândurile tale cele mai profunde, deși gândurile tale cele mai profunde sunt cele care te definesc și care te îndrumă în această viață.

Pentru că e gaunos să-ți folosești puterea – voință, manipulare, șiretenie, neînduplecare – pentru a atrage un bărbat care te vede și te vrea doar pentru sânii, fundul, picioarele tale. Să fii in permanentă concurență cu alte femei. Să te cobori pe tine însăți la a fi doar un corp, un instrument, o plăcere trecătoare.

Și mă gândeam zilele trecute că femeile  sunt primele care greșesc, pentru că ele sunt cele înzestrate cu înțelepciune și echilibru interior, cu capacitatea de a da viață și de a vindeca, spre deosebire de bărbați care, în mare majoritate, sunt dominați de instinctul de vânător, de a domina, de a cuceri și a merge mai departe. Pentru că uită sa fie frumoase pentru ele și sunt pentru ceilalți. Pentru că le pasă mai mult de ce crede lumea despre ele. Pentru că iau în patul lor parteneri mai prejos decât ele doar pentru siguranța materială. Adică se vând. Pentru că și-au pierdut încrederea în ele și în harurile cu care au fost dăruite: ele sunt purtătoare de viață, sunt cele care răspund de educația noilor făpturi, de păstrarea echilibrului căminului, sunt cele care dăruiesc caldură și iubire și devotament. Ele sunt BAZA fără de care nici un bărbat nu ar putea să construiască ceva stabil, puternic, de durată.

Bărbații sunt dominați, în cea mai mare parte, de ego. Și de instinctul primar. Și sexualitatea este cel mai puternic instinct și cel mai legat de ego. A „avea”, a „poseda” o femeie este atât o victorie cât și o descătușare. Apoi... merge mai departe. Și totuși, bărbații sunt foarte vulnerabili când vine vorba de cămin. Toți îsi doresc siguranța și căldura pierdute când s-au desprins de sânul mamei și, oricât și-ar disprețui sau nedreptăți femeia de acasă, sunt dependenți de existența unui cămin. Tot instinct primar: o masă caldă, un pat cald, un suflet care să-l îngrijească.

De ce nu mai funcționează sintagma „trup și suflet”?

Haideți să vorbim!

Despre căutări

Ce ziceți, interesant subiect.

Poate că ce voi scrie va supăra, atinge, nemulțumi, frusta sau poate cine știe…

Ce sunt căutările? Care sunt motivele pentru care ne angajăm după ele, de ce natură sunt ele, dacă suntem mulțumiți de ele, dacă renunțăm după un timp la ele.

Păi haideti să vorbim.

Cautarea, în sine, de fapt ce este? O introspecție către sinele nostru, sau o căutare în exterior.

Cunosc persoane care cine știe din ce motive s-au angajat pe această “potecă” si se motivează că ea este pur religioasă. Fiecare dintre cei care facem parte dintr-un cult religios, la un moment dat putem sa avem nemulțumiri. Preotul și-a schimbat mașina, este superficial la slujbe, ne percepe o taxă în schimbul serviciilor religioase etc. Ne schimbăm biserica. Astăzi suntem ortodoxi, mâine catolici, poimâne martori ai lui Yehova și uite așa intr-un timp relativ scurt al vieții noastre, am parcurs toate cultele. Sunt persoane care gasesc alte căi: yoga, tao, zen, reiki, healing de diverse feluri sau cursuri pentru dezvoltarea personala și lista pot să o dezvolt pînă se schimbă guvernul. Aceste căutări le parcurgem în cuplu sau singuri. Depinde de foarte multe. Neîncrederi, neîmpliniri, goliciuni, lovituri în viață etc. Ele pot avea o conotație sexuala. O lipsă de comunicare în famile, cu partenerul de viață, cu cei din jurul nostrum. Colegi de muncă, societate etc. Dar cea mai acută este cea religioasă. PENTRU CĂ SUFLETUL OMULUI, SINELE SE SIMTE NEÎMPLINIT. Sinele sau sufletul nu este religios. Sinele nu este bărbat sau femeia. Sunt sigur că ați evadat în natură. Pădure liniștită, verde, cu susur de apă, cantat de păsărele. După un timp vă simțiți curați, liniștiți, liberi, degajați etc. Oameni buni, bucurați-vă de viață, de stele, de cer, de aer, de munte, de părinți, de copii, de toate. DE ORICE MOMENT. IUBIȚI-VĂ MULT, BUCURAȚI-VĂ DE VOI CU VOI.

Haideti sa vorbim!

Ce este realitatea?

Realitatea este prezența ta în moment. Este „eu sunt aici”. Este modul de a percepe momentul. De a-l simți.

Realitatea e personală. Momentană.

Ea aparține fiecărui individ și este influențată de sistemele lui de credință, de setările pe care le-a căpătat de-a lungul vieții, de experiențele lui de viață.

Realitate absolută nu există.

Există doar un set de reguli la care ne raportăm cu toții și pe care, în interiorul nostru, în funcție de starea de moment, le interpretăm personalizat.

Voi ce credeti?

Haideti sa vorbim! 

Despre relații

Povestim, ne plângem prietenelor ca nu ne mai înțelegem cu partenerul de viață. Că nu mai e ca la început.

Ne-am întrebat, însă, cum am ajuns aici?

Căci... amandoi sunt de vină.

Oare ne dăm seama că nu mai petrecem momente împreună? Că nu mai căutăm să le făurim?

Oare câte cupluri mai fac baie împreună, se spală unul pe altul, ca un ritual de conectare? Câți mai deapănă amintiri, câți mai bucătăresc împreună? Câți fac plimbări lungi, pe jos, de mână, povestind sau își amintesc (recită) poezii? Sau, pur și simplu, se opresc să danseze câțiva pași pe o melodie auzită dintr-un balcon?

Toate acestea creează legături SUFLETEȘTI și acestea sunt baza relației.

Am rămas in zona obligațiilor, copii, carieră, facturi, ne ascundem dupa „n-am timp”, dar pierdem mai mult timp pe facebook sau trăncănind despre metode de slăbire și înfrumusețare...

Haideți, nu e greu, un gest SIMPLU, GRATUIT, un „mi-e dor” sau „te iubesc” spuse din suflet, nu din rutină, un nou început.

Si… haideți să vorbim!

Despre iubire

Ce mai faceți? Bine ne-am regăsit!

La un moment al vieții, fiecare dintre noi ne-am întrebat: ce este, de fapt, iubirea? Ce înseamnă iubire?

Poate pentru că am avut o dezamăgire, așteptări neîmplinite, căutări...

Pe parcursul vieții am avut impresia că găsim răspunsul: în copilărie ne-am raportat la mamă, tată, poate bunici, în adolescență - la diverse modele (poate din filme, cărți, etc), apoi am crezut că e pasiune, fluturi în stomac, apoi comunicare si viziune comună asupra vieții, cămin, stabilitate si siguranță. Desigur, am definit-o și ca emoții, trăiri, intensitate, dorință, etc.

Dar oare, acestea – toate la un loc, chiar – definesc iubirea? Sau sunt doar așteptările fiecăruia?

Și deci, ce este iubirea?

Iubirea nu poate fi definita universal, oricât au încercat de-a lungul istoriei poeții, filosofii, înțelepții, pentru ca ea este o trăire unica a fiecăruia, extrem de intimă și personală, care este influențată de nivelul de cultura și educație, de mediu, de tiparele oferite de societate. Este o călătorie în doi, o reflexie a tot ce se întâmplă între ei.

Ce este sigur dovedit, este ca iubirea este motorul care face totul posibil. Este cea mai puternică motivație a omului în trecerea lui pe pamânt și ceea ce îi aduce cea mai mare împlinire.

Când iubim, avem inima plină, suntem ușori, exuberanți, darnici... Când nu, parcă e o alee pe care nu se plimbă nimeni.

De ce?

Haideți să vorbim

Partea întunecată a minții

Ce mai faceți? Haideți să mai povestim.

În 1996 am plecat din București spre mânăstirea Neamț. Dimineață când am ajuns, nu știu de ce,  probabil oboseala adunata in ore de mers cu trenul, am încurcat autobuzul. L-am luat pe cel cu destinația Sihăstria. Tot mânăstire. Cobor, privesc și mă întreb în gând: oare unde sunt?

În mai puțin de un minut am fost cuprins de o liniște, îmbrățișat de o pace inexplicabilă.

Cu aparatul foto în mână,trec “granița”din lumea noastră în viața monahală. Ciudat. Am un sentiment straniu. Parcă revin într-un loc cunoscut inimii mele. Am zăbovit aici vreme de trei ceasuri. Nu mă lasa inima să plec.

Trebuia să ajung la Neamț. Cum credeți că eram? Schimbat. Alte gânduri, alte sentimente. Toate mizeriile pe care le aveam adunate în sertarașe, acum erau golite .

Plec unde trebuia să ajung, dar pe jos .Si e ceva distanță.

ERAM EU, UN PÂRÂU, MUNTE ȘI BRAZI.

Un sentiment de plenitudine, un lucru pe care ar trebuie fiecare să-l facă ,măcar o dată pe an.

DAR SINGUR.

Eram eu și cu mine.

Pe distanță mai sunt lăcașe monahale. Sihla, Vovidenia . 7 zile am trăit aici cu munți, brazi, cu potecile , cu gîndurile. Mă gîndeam cum se face că  omul acolo, în familie , colegi, prieteni, în viața de zi cu zi, habar nu are câte sentimente de frustrare, ură, dispreț, ranchiună, răzbunare, răutate, fățărnicie, înclinări către partea întunecată a minții poate să aibă, să adune în el?  Mă gândesc câți dintre noi ne prezentăm curați, cinstiți, nevinovați, sinceri, etc.  dar de fapt suntem opusul tuturor acestora. Adică prefăcuți, forțați, lași . Cum se face de am permis să ajungem aici ?

Știți ceva?

Este atât de ușor să te pierzi în toate aceste mizerii. Hai să renunțăm la aceste gânduri de ură și răutate .E ușor. Încercați.

Si… haideți să vorbim!

Rabdarea…

Haideți să vorbim despre răbdare. Interesant subiect.

De fapt ce este ea în sine, răbdarea? Oare are legătură cu nerăbdarea?

Cât de mult ne influențează ea viata, deciziile, pornirele, frământările etc.?

Păi haideți să dăm drumul la discuție.Tot ce voi scrie aici nu este inspiratie literară, este doar experiența de zi cu zi. De ce o persoană nu are răbdare să asculte o altă persoană (nu contează ce se vorbeste)? Pentru noi  -  omul - nu ascultăm pentru că nu ne interesează, nu ne pasă, ne prefacem din bun simț… Mai este și acest aspect “nu vreau să te ascult pe tine pentru că eu știu”. Există posibilitatea ca cel pe care îl ascultăm să aibă un cuvânt, într-o frază ,care ne poate ajuta intr-un context. De fapt acest “eu știu” are legătură cu “nu știu nimic”. Cel care are dorință de cunoaștere, de dezvoltare personală, evoluție spirituală, nu se împotrivește la nimic ce vine din exterior. Cel care are o doză de înțelepciune, cu siguranță ascultă, pentru că ascultarea, răbdarea sunt componente, pârghiii ale noastre ca să putem pricepe ceva din tot acest “vârtej” al vieții. Este posibil ca mintea să se opună ascultări, cunoașterii.

Mai avem un aspect, cel al grabei. Sînt sigur că faceți uz de această frază “mă grăbesc, nu am timp” cu cei care intrați în contact: familie  colegi muncă  prieteni, etc. Opriți-vă 5 minute în fiecare zi când vă întoarceți de la muncă, cumpărături, etc.  așezați-vă… Nu contează, DOAR OPRIȚI-VĂ ȘI PRIVIȚI ÎN JURUL vostru cum omul aleargă Este hăituit și el nu își dă seama și știți de ce. Pentru că a intrat într-un ritm, process,cum vreți să-i spunem de distragere, izolare, îndepărtare. Nu mai dorim să vorbim cu nimeni, ne înstrăinăm chiar și de noi și știți de ce? Pentru că NOI nu contăm pentru noi. Pentru că punem ORICE, exterior, înaintea noastră. Orice, numai să nu ne uităm, să nu ne gândim la NOI.

Haideți să practicăm tăcerea 5 minute pe zi, să vedem ce rezultate avem. Cu 5 minute de răbdare, putem să împăcăm și nerăbdarea.

Si apoi... haideti sa vorbim despre asta !

Despre dor...

Sunt o părticică din el. El, dorul, este atît de suav, plăpând, blând, cu ochișori de copil, cu gândul la cel drag,  la cel iubit. O parte de cer, praf de stele, o picătură dintr-un nor, o rază din soare, un gând din noi.

Oare cui îi este dor?

Cerului brăzdat de aripile păsărilor de vulturul care este atât de liber în zborul aripilor sale?

Într-o seară de iunie, trecut de ora 00, intins pe spate , cu bolta stelară, luna… simțeam cum pieptul îmi bate tare și nu știam de ce. Îmi curgeau lacrimi pe obraz, am simțit cum inima, sufletul,  toată făptura mea îmi șoptea discret că-i este dor, tare dor de toate.  

Așa cum făpturile apelor, cerului, pămîntului, au dor, așa și noi oamenii avem dorurile noastre. Simțite doar de noi. De o clipă de singurătate, o poezie citită, o melodie, un film, o îmbrățișare, o vorbă bună, de ascultare. De multe avem dor .

DAR CEL MAI MULT AVEM DOR DE NOI. DA DE NOI .

De un moment să rătăcim, de o plajă, de o alee, de un sărut, de iubire .

Da îmi este atât de dor .

De ea, de el… cel de care ne este dor.

Imi este dor de multe .

Vreți să vorbim despre dor?

Gânduri…

Atunci când facem bine, să evităm faima. Atunci când facem rău, să evităm rușinea. Să alegem calea de mijloc, ca principiu. Astfel ne vom feri trupul de vătămări și vom avea echilibru în viață.

Altceva.

Haideți să luăm o coala de hârtie, sa ne pregătim un ceai sau o cafea și să așternem: cum ne vedem pe noi. Toate cele pe care le afișăm la vedere, dar și pe cele pe care le ținem ascunse. Doua coloane: ce ne place, ce iubim la noi și, cealaltă, ce nu ne place/iubim la noi. Tragem concluzii și, peste un timp – să zicem 6 luni – refacem lista, neuitându-ne la prima. Ce ziceți, incercați?

Iubirea și iertarea .Energii care vindecă.

Hai să vorbim!

Atenția

Ne-am întrebat vreodată dacă suntem atenți cu cei din jurul nostru? Eu cred că nu. Suntem exclusiviști.

Ca să fii atent cu o persoana nu îți trebuie șapte tratate de teologie sau masterat în psihologie. Este nevoie doar de ascultare, fara vorbe sau, pus și simplu, să ne permitem să petrecem momente în preajma lor.

Oare ce se întâmplă?

Ne înstrăinăm unii de alții, noi de noi?

Haideți să mergem către ei, acei oameni pe care nimeni nu-i vede, pe care nimeni nu-I ascultă.

Hai sa vorbim!

Recunostinta

Oare ce este recunoștința?

Mă întreb daca noi, în momentele acestea, când se vede o criză acută de comunicare, de asociere, de construcție personală sau colectivă, oare mai avem noi reperele necesare pentru recunoștință?

De pildă.

Sunt momente când chiar în familiile nostre avem parte de această lipsă de recunoștință. Este posibil să mă înșel. Sau nu J. Dar ea există. Pentru că zilnic avem parte de ea.

Noi,  noi suntem oare recunoscători copiilor noștri, persoanelor apropiate, celor care ne ofera, celor de la care invațăm?

Copiii, dacă într-una din zile vin către noi și ne spun - într-un moment găsit de ei - “mulțumesc mamă pentru tot ce faci pentru mine”… Putem spune: “Ooo, eu nu am nevoie”. Sau: “Nu este necesar să mi se spună mulțumesc“.

Dar, în adâncul nostru așteptăm și dorim aceste gesturi din partea celorlalti.

Ce este recunoștința? O trăire interioară? Un răspuns interior față de un gest?

De ce așteptăm recunoștința celorlalți? E oare și o mângâiere a ego-ului nostru, ne simțim mai buni?

Hai sa vorbim!