Ego-ul spiritual

Observ printre oamenii care au trăit experiențe spirituale autentice o tendință de a se pune deasupra celolalți, indiferent de experiențele spirituale ale acestora. Un fel de competiție, de comparație (și vorbeam doar zilele trecute despre ascest subiect). Și m-am întrebat de multe ori de unde vine asta. Ego-ul spiritual...

 Mi-am spus că e frustrant să ai experiențe transcedentale, percepții, viziuni și apoi să revii în realitatea densă cu toate problemele ei: facturi, sănătate, relații, copii, etc. Că e foarte greu, psihic și emoțional, să găsești echilibrul între cele doua stări, câteodată extreme: uman și divin.

DAR

Cei care au căutari, experiențe, percepții, care ȘTIU ca toți suntem suflete venite pe acest pământ pentru a experimenta viața în densitate și uitare, de ce tocmai ei uită că suntem toți la fel? Că nu există nici o comparație și nici o competiție pe drumul evoluției, că fiecare este exact acolo unde trebuie să fie? De ce simt nevoia să impună adevărul LOR - care, oricum, e momentan și personal – celorlalți? De ce uită că uman și divin sunt în acest joc pentru a deveni un tot, și că toate experiențele lor către asta trebuie să ducă, să șteargă iluzia separării?

Eu cred că echilibrul este semnul înțelegerii experiențelor avute pe calea evoluției. Acceptarea. Compasiunea.

Voi ce credeți?

Haideți să vorbim.

dD