Despre stăpânirea de sine

Fiecare dintre noi am avut, avem, momente de confruntare, de dispută, care ne aduc stări de enervare necontrolată, de agitație, neliniște, încrâncenare.

Întrebarea este: de ce nu ne putem controla? Are legatura cu ego-ul?

Ne lovește disputa în orgoliu, ne îndârjim, apare neacceptarea, nu vrem să cedăm...

Sunt atât de multe motive, pe care, în mare parte, nu le conștientizăm, deoarece își au obârșia adânc în trecutul nostru. Se formează încă din copilărie, când, poziționându-se ca lider, organizator, împăciuitor, împotrivitor, copilul se lovește de poziția abordată de ceilalți și iau naștere divergențe, dispute care acumulează în conștientul, dar, mai ales, în subconștientul fiecăruia nedumeriri, apoi frustrări, mecanisme de aparare care determina tot comportamentul lui ulterior.

Dar, ca ființă inteligentă și conștientă, omul caută - și este educat astfel – stăpânirea de sine. Știe că e necesară, că e importantă și totuși... de ce nu o atinge?

De ce ne lăsăm dominați de furie, de îndârjire, de dorința de a fi mai presus decât celălalt cu orice preț (nu neapărat al dreptății)? De ce CĂUTĂM, de multe ori, disputele, ca un mod de a descătușa furiile și frustrările ce ne stăpânesc?

Nu cumva cauza principală este lipsa echilibrului interior? Oare nu cumva este aspectul asupra căruia ar trebui să lucrăm constant, asupra căruia ar trebui să concentrăm eforturile noastre?

Toți am adunat traume, frustrări, nemulțumiri, dar... să le lăsăm să ne conducă viața? Sau ne-o conducem NOI?

Haideți să vorbim

Unde e FEMEIA?

Spuneam intr-un articol, nu demult, ca femeile sunt cele inzestrate cu intelepciune si echilibru interior.  Inca imi place sa cred asta. Cred ca ele sunt intuitive, creatoare, vindecatoare, ca reprezinta blandetea, gingasia, gratia, maternitatea (chiar si cele care nu sunt mame), linistea si echilibrul.  Sunt cele care educa (care ne educa si pe noi, barbatii, intai ca mame, apoi ca tovarase in viata noastra), care modeleaza suflete, formeaza copiii pentru viata.

Dar… cele mai multe femei, din ce in ce mai des, isi ignora calitatile native. Vad tot mai des femei ca niste hiene. Imbracate provocator (sau sa numesc asta… modern?), machiate, parfumate excesiv, vorbesc tare, rad strident, gesticuleaza mult si agitat, tipa, se cearta, folosesc expresii vulgare, chiar obscene, fara nici o tresarire si iar rad. Fumeaza, arunca chistocul pe jos, se sterg cu dosul palmei la gura, striga una dupa alta, barfesc…

Ce-ti aud urechile intr-un tren de navetisti, la mall sau chiar pe o banca in parc… Dumnezeu cu mila!

Dar ce observ cel mai tare este ca nu mai au nici o urma de pudoare. Nici una. Te fixeaza fara jena. Daca nu reactionezi, nu se dau batute, te abordeaza, insista, isi folosesc tot arsenalul de fraze fixe si fara continut, miscari care cred ele ca te-ar putea seduce, doar-doar.  Nu te cunosc, nu stiu daca esti singur sau iubesti, daca esti om cuminte sau ticalos si nici nu le pasa… Sau, si mai rau, te cunosc, stiu ca iubesti si tot nu le pasa.

Te abordeaza si pe site-urile de socializare, in moduri pe care nu mi le puteam imagina. Dovedesc inventivitate, nu zic, dar intr-un sens trist al cuvantului.

De cand a ajuns femeia atat de disperata? Atat de lipsita de stima de sine? Atat de in contrast cu natura ei, cu bunul simt si cu respectul pe care ar trebui sa ni-l insufle simpla ei aparitie?

Ce a putut transforma femeia, zeita FEMEIE, in animalul patetic pe care il vad din ce in ce mai des in jur? Cum de s-au ascuns adanc toate calitatile femeii si de unde a iesit la suprafata ceea ce tocmai am semnalat mai sus?

Vreti sa vorbim?

Din viața de zi cu zi

Observ tot mai mult, aș zice extrem de accentuat, că omul – creația completă, după chipul și asemanarea Creatorului - și-a pierdut cu desăvârșire toate abilitățile, calitățile cu care a fost înzestrat. Este posibil ca mulți dintre voi să spuneți: “hei ce vrei să spui, noi știm cine suntem și știm ce se întamplă cu noi”. Eu zic să mai dăm un tur,  să ne revizuim mai toate aspectele, cele pe care nu vrem în ruptul capului să le recunoaștem.

V-ați gândit vreodată seara, când puneți capul pe pernă și sunteți voi cu gândurile voastre:  “cum a fost astăzi, am dat replici pe măsură, am fost bun, am fost pe plac” etc?

Dar v-ați gândit dacă într-un context:  la muncă, în oraș, la mall, la semafor în mașină, etc ați avut cumva stări de furie, sau invidie, sau nemulțumire față de alți oameni?

De ce spun toate acestea? Pentru că nu mai ținem cont nicicum de cei din jur. Nici măcar de cei apropiați…Nu ne mai stăpânim nici o pornire, doar noi avem drepturi și doar noi avem dreptate.

FACEM CE VREM .

Mai pe românește, dacă nu-i convine altuia, să fie sănătos. Să știți că toate aceste stări pe care nu le observam la noi, cărora le permitem zilnic să ne domine, au dus la acestă stare a națiunii. Ne mințim singuri, excluzându-ne pe noi, considerând că nu suntem părtași la ce se manifestă în jurul nostru.

BA SUNTEM. NOI GENERAM ACESTE STĂRI.

Cu efect de bine și rău .

Îi vedem pe ceilalți răi, spunem des “nu știu ce se întâmplă, oamenii sunt din ce în ce mai răi, mai invidioși sau mai încrâncenați”, dar nu ne vedem pe noi.

Ați gândit vreodată că invidia este rădăcina tuturor răutăților? Invidia în familie, între frați, generează multe aspecte. La locul de muncă, nu mai spun, o adevarată luptă. În sociatate și comunități. Că am ajuns sa fim mereu în luptă, în competiție și comparație, că nu ne mai pasă decât să fim “mai” decât cei din jur, cu orice preț?
Haideți să ne facem noua înșine o promisiuneȘ să nu mai plătim cu invidie, ură, încrâncenare, viclenie. O zi. Măcar o zi. Și să observăm ce și cum se schimbă...

DOAR GÂNDIȚI-VĂ citind aceste cuvinte. 

Și, dacă vreți, haideți să vorbim…