duminică, 11 decembrie 2016

Despre copii si părinți

Fericiți trebuie să fie copiii care au lângă ei părinți buni, iubitori, atenți, calzi, inimoși, dedicați.
Oare câți copii au acești părinți?
Oare câți copii tânjesc după o îmbrățișare caldă de la un părinte, tată sau mamă?
Oare câți?
De de scriu toate acestea?
Observ atât de mult în jur cum aceste legături paternale sunt atât de deteriorate, rupturi sufletești care își pun amprenta atât de adânc în copii și părinți. Oare copiii simt cum o mamă devine ca o “jertfă”, o cascadă de iubire, dăruire, multă înțelepciune și multă dăruire? Să știți că aceste mame există . Dar oare tatăl mai știe că are și el copii? E discutabil. Păcat, timpul trece si, dacă nu ești acolo în acel moment, lângă el, a trecut clipa și în sufletul unui copil se formează un of, o stare, o închidere sufletească.
Sunt însă și părinți care plătesc pentru ca au ales să nu arate copiilor lor un model de conviețuire forțat, bazat pe fals și încordare, pe conflict, minciună și lipsă de iubire. Aceștia sunt victimele imaginii deformate prezentate și manipulării copiilor de către părintele rămas alături de copii care, de multe ori, face tot posibilul să-și îndeparteze copiii de “părintele-dușman”, fără a se gândi câte și câte feluri de traume produc.
Nu vă învătați copiii ura, indiferența, încrâncenarea, manipularea. Învățați-i sa ierte, să lase o portiță deschisă, să iubească, să se bucure de viață, ca să poată iubi la rândul lor, să fie senini și înțelepți.
Iubiți-vă copii fără limite. Au mare nevoie de iubire, de voi. Petreceți cu ei timp mult. Nu mai folosiți pretexte: “nu am timp”, “sunt obosit”, etc. Îi îndepărtați. Permiteți-le să aibă doi părinți iubitori, indiferent de relația voastră cu celălalt.
IUBIȚI-VĂ COPIII.

Haideți să vorbim.


sâmbătă, 10 decembrie 2016

Despre Adevar si Realitate

Ce este adevarul?  
După părerea și experiența mea, adevărul este momentan și personal. Adică:
“Adevărul” meu nu este neapărat și “adevărul” tău și, totodată, “adevărul” meu de astăzi nu e neapărat și “adevărul” meu de mâine.
De ce?
Pentru că avem percepții diferite asupra lucrurilor, evenimentelor, ceea ce crează “adevăruri” diferite. Pentru că suntem în continuă mișcare, transformare, evoluție și asta generează percepții diferite asupra propriului “adevăr” de la un moment la altul al existenței noastre.
Extrapolez la realitate.
“Realitatea” este, asemenea adevărului, ceea ce percepem noi din tot ceea ce există și se întamplă în jurul nostru, în cercul nostru de atenție. Percepții diferite => realități diferite.
Până unde merge relativitatea realității și a adevărului?
Până la capătul Creației si dincolo de el. Pentru că percepția e influențată de sistemele de credință, de prejudecăți, de educație, de mediul în care am crescut, de toate “setările” pe care le avem, primite din afară sau create de noi. Pentru că percepțiile noastre sunt covârșitor de predominant mentale (și chiar și cele ne-mentale le trecem și le deformam prin minte). Pentru că nu vedem decat bucățele infime ale imensului puzzle care este existența noastră pe Pământ.
Un exemplu pe care obișnuiam să-l dau:
“Să spunem că sunteți la o traversare, alături de voi un copil se repede să traverseze, vine o mașină, îl apucați de braț și-l salvați în ultimul moment… Ați făcut o faptă bună? Absolut. Ați salvat o viață. Un copil nevinovat.
Apoi, peste ani, acel copil se dovedește a fi Hitler, cu toate atrocitățile pe care le știm.
Sigur, fapta dvs bună nu se schimbă, dar perspectiva sigur este alta…”
De câte ori nu ați spus “să știi ca avea dreptate” la un timp după ce ați contestat vehement o anumită situație, v-ați și certat poate pentru ea?
Am vrut cu aceste exemple doar să ilustrez relativitatea adevărului, a binelui și răului și faptul că nu există principiu absolut.
Iar din această perspectivă, să încercam să îi acceptăm pe cei din jur exact așa cum sunt, pt că nu le știm “adevărurile” și nici cum se vor schimba “adevărurile” noastre în timp nu știm…
Haideți să vorbim!
dD

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Despre stăpânirea de sine

Fiecare dintre noi am avut, avem, momente de confruntare, de dispută, care ne aduc stări de enervare necontrolată, de agitație, neliniște, încrâncenare.
Întrebarea este: de ce nu ne putem controla? Are legatura cu ego-ul?
Ne lovește disputa în orgoliu, ne îndârjim, apare neacceptarea, nu vrem să cedăm...
Sunt atât de multe motive, pe care, în mare parte, nu le conștientizăm, deoarece își au obârșia adânc în trecutul nostru. Se formează încă din copilărie, când, poziționându-se ca lider, organizator, împăciuitor, împotrivitor, copilul se lovește de poziția abordată de ceilalți și iau naștere divergențe, dispute care acumulează în conștientul, dar, mai ales, în subconștientul fiecăruia nedumeriri, apoi frustrări, mecanisme de aparare care determina tot comportamentul lui ulterior.
Dar, ca ființă inteligentă și conștientă, omul caută - și este educat astfel – stăpânirea de sine. Știe că e necesară, că e importantă și totuși... de ce nu o atinge?
De ce ne lăsăm dominați de furie, de îndârjire, de dorința de a fi mai presus decât celălalt cu orice preț (nu neapărat al dreptății)? De ce CĂUTĂM, de multe ori, disputele, ca un mod de a descătușa furiile și frustrările ce ne stăpânesc?
Nu cumva cauza principală este lipsa echilibrului interior? Oare nu cumva este aspectul asupra căruia ar trebui să lucrăm constant, asupra căruia ar trebui să concentrăm eforturile noastre?
Toți am adunat traume, frustrări, nemulțumiri, dar... să le lăsăm să ne conducă viața? Sau ne-o conducem NOI?

Haideți să vorbim

marți, 8 noiembrie 2016

Unde e FEMEIA?

Spuneam intr-un articol, nu demult, ca femeile sunt cele inzestrate cu intelepciune si echilibru interior.  Inca imi place sa cred asta. Cred ca ele sunt intuitive, creatoare, vindecatoare, ca reprezinta blandetea, gingasia, gratia, maternitatea (chiar si cele care nu sunt mame), linistea si echilibrul.  Sunt cele care educa (care ne educa si pe noi, barbatii, intai ca mame, apoi ca tovarase in viata noastra), care modeleaza suflete, formeaza copiii pentru viata.
Dar… cele mai multe femei, din ce in ce mai des, isi ignora calitatile native. Vad tot mai des femei ca niste hiene. Imbracate provocator (sau sa numesc asta… modern?), machiate, parfumate excesiv, vorbesc tare, rad strident, gesticuleaza mult si agitat, tipa, se cearta, folosesc expresii vulgare, chiar obscene, fara nici o tresarire si iar rad. Fumeaza, arunca chistocul pe jos, se sterg cu dosul palmei la gura, striga una dupa alta, barfesc…
Ce-ti aud urechile intr-un tren de navetisti, la mall sau chiar pe o banca in parc… Dumnezeu cu mila!
Dar ce observ cel mai tare este ca nu mai au nici o urma de pudoare. Nici una. Te fixeaza fara jena. Daca nu reactionezi, nu se dau batute, te abordeaza, insista, isi folosesc tot arsenalul de fraze fixe si fara continut, miscari care cred ele ca te-ar putea seduce, doar-doar.  Nu te cunosc, nu stiu daca esti singur sau iubesti, daca esti om cuminte sau ticalos si nici nu le pasa… Sau, si mai rau, te cunosc, stiu ca iubesti si tot nu le pasa.
Te abordeaza si pe site-urile de socializare, in moduri pe care nu mi le puteam imagina. Dovedesc inventivitate, nu zic, dar intr-un sens trist al cuvantului.
De cand a ajuns femeia atat de disperata? Atat de lipsita de stima de sine? Atat de in contrast cu natura ei, cu bunul simt si cu respectul pe care ar trebui sa ni-l insufle simpla ei aparitie?

Ce a putut transforma femeia, zeita FEMEIE, in animalul patetic pe care il vad din ce in ce mai des in jur? Cum de s-au ascuns adanc toate calitatile femeii si de unde a iesit la suprafata ceea ce tocmai am semnalat mai sus?
Vreti sa vorbim?


luni, 7 noiembrie 2016

Din viața de zi cu zi

Observ tot mai mult, aș zice extrem de accentuat, că omul – creația completă, după chipul și asemanarea Creatorului - și-a pierdut cu desăvârșire toate abilitățile, calitățile cu care a fost înzestrat. Este posibil ca mulți dintre voi să spuneți: “hei ce vrei să spui, noi știm cine suntem și știm ce se întamplă cu noi”. Eu zic să mai dăm un tur,  să ne revizuim mai toate aspectele, cele pe care nu vrem în ruptul capului să le recunoaștem.
V-ați gândit vreodată seara, când puneți capul pe pernă și sunteți voi cu gândurile voastre:  “cum a fost astăzi, am dat replici pe măsură, am fost bun, am fost pe plac” etc?
Dar v-ați gândit dacă într-un context:  la muncă, în oraș, la mall, la semafor în mașină, etc ați avut cumva stări de furie, sau invidie, sau nemulțumire față de alți oameni?
De ce spun toate acestea? Pentru că nu mai ținem cont nicicum de cei din jur. Nici măcar de cei apropiați…Nu ne mai stăpânim nici o pornire, doar noi avem drepturi și doar noi avem dreptate.
FACEM CE VREM .
Mai pe românește, dacă nu-i convine altuia, să fie sănătos. Să știți că toate aceste stări pe care nu le observam la noi, cărora le permitem zilnic să ne domine, au dus la acestă stare a națiunii. Ne mințim singuri, excluzându-ne pe noi, considerând că nu suntem părtași la ce se manifestă în jurul nostru.
BA SUNTEM. NOI GENERAM ACESTE STĂRI.
Cu efect de bine și rău .
Îi vedem pe ceilalți răi, spunem des “nu știu ce se întâmplă, oamenii sunt din ce în ce mai răi, mai invidioși sau mai încrâncenați”, dar nu ne vedem pe noi.
Ați gândit vreodată că invidia este rădăcina tuturor răutăților? Invidia în familie, între frați, generează multe aspecte. La locul de muncă, nu mai spun, o adevarată luptă. În sociatate și comunități. Că am ajuns sa fim mereu în luptă, în competiție și comparație, că nu ne mai pasă decât să fim “mai” decât cei din jur, cu orice preț?
Haideți să ne facem noua înșine o promisiuneȘ să nu mai plătim cu invidie, ură, încrâncenare, viclenie. O zi. Măcar o zi. Și să observăm ce și cum se schimbă...
DOAR GÂNDIȚI-VĂ citind aceste cuvinte. 
Și, dacă vreți, haideți să vorbim






marți, 25 octombrie 2016

Haos

În ultimul timp, parcă totul în jurul nostru este cuprins de haos. Oamenii sunt parcă din ce în ce mai răi, mai încrâncenați, viața se derulează mai în viteză și e mai plină de greutăți, totul e tulbure, violență, nepăsare, incompetență, depresii, imigranți, amenințări cu războiul,  penali peste tot și campanii electorale din ce în ce mai murdare.
Vremea ne ia mai mereu prin surprindere, nu mai știm nici când să recoltam, nici ce culegem, nici  când să ne planificăm vacanța, nici când și cum să ne păzim.
Totul în jurul nostru pare să se schimbe.
În rău.
Chiar și valorile noastre, visurile noastre, căutarile noastre … Totul.
Și, normal, vine întrebarea: ce se întâmplă? Dincolo de teoriile apocaliptice, totuși, ce se întâmplă?
În paralel cu toate acestea, vedem și o accelerare a ritmului descoperirilor și inovațiilor în toate domeniile. Nu e zi să nu aflăm despre o descoperire care poate schimba fundamental un domeniu și chiar felul în care gândeau oamenii despre acel domeniu până acum
Trăim într-o lume a extremelor. Parcă totul se accelerează, ca în vortexul unei pâlnii. Unde duc toate acestea?
Și singurul răspuns pe care îl văd la această întrebare este: SCHIMBARE.
Paradoxal, haosul (pe care suntem obișnuiți a-l percepe ca negativ) este energia creatoare, cea care zguduie din temelii pentru a rearanja.
Voi ce credeți?

Haideți să vorbim

luni, 10 octombrie 2016

Când știi că ai întâlnit omul potrivit?

Dincolo de tiparele pe care le adorăm, cu fluturi în stomac sau tresărit inima în piept, căldură pe mai știu eu unde... cum știi că ai întalnit omul potrivit? Trebuie să fie dragoste la prima vedere? Un imbold? Poate apărea pe parcurs, pe tăcute?
Sunt pe lumea asta oameni cu ale căror drumuri ne intersectam incredibil de des. Trecem unul pe lângă altul și nu ne observăm măcar. Ani, zeci de ani. Și vine un moment când, în cu totul alt mod, ne ieșim în cale unul altuia. La momentul potrivit. Și atunci ne VEDEM (vă amintiți „I see you”, din Avatar?). Ne vedem unul pe altul până în adâncuri.
Urmează emoția începutului, tresăltarea, pasiunea, îndrăgosteala, dorul.... Dar știm toți că așa încep poveștile. Ce le face să continue și să fie fără sfârșit?
Descoperirea, zi de zi, a celui de alături de multe ori demolează visele și toate calitățile magice cu care ne-a plăcut să-l împodobim. Uneori descoperim că broscoiul e doar... broscoi, nu se transformă în prințul visat.
Și atunci? Cum știm care e omul potrivit?
            Și va spun acum părerea mea. Experiența mea.
Când simți în prezența lui liniște adâncă în suflet, când simți o mai bună conectare cu tine îinsuți, când simți că îți cunoaște fiecare gând, că-l rostește înainte ca tu să fii apucat să deschizi gura, când te sună când tocmai te gândeai la el, când te scutură dar te și susține, îți deschide drumuri sau îți atinge punctele blocate, când poți să-ți pui capul în poala lui și să plângi ca un copil mic pentru că te alină și te înțelege și, totodată, să râdeți, să alergați, să vă îmbrățișați și să vă țineți de mână mereu, să știți că ÎIMPREUNĂ cerul, marea și universul tot sunt ale voastre, când puteți fi atât de copii împreună cum nu ați fost nici când erati mici, când nu mai ai nevoie de măști și de platoșe, când te relaxezi și înveți să permiți totul, să curgi, să plutești și să zbori în același timp... atunci, pur și simplu știi.

Pentru ca atunci totul este pur. Și simplu.


sâmbătă, 8 octombrie 2016

Ego-ul spiritual

Observ printre oamenii care au trăit experiențe spirituale autentice o tendință de a se pune deasupra celolalți, indiferent de experiențele spirituale ale acestora. Un fel de competiție, de comparație (și vorbeam doar zilele trecute despre ascest subiect). Și m-am întrebat de multe ori de unde vine asta. Ego-ul spiritual...
 Mi-am spus că e frustrant să ai experiențe transcedentale, percepții, viziuni și apoi să revii în realitatea densă cu toate problemele ei: facturi, sănătate, relații, copii, etc. Că e foarte greu, psihic și emoțional, să găsești echilibrul între cele doua stări, câteodată extreme: uman și divin.
DAR
Cei care au căutari, experiențe, percepții, care ȘTIU ca toți suntem suflete venite pe acest pământ pentru a experimenta viața în densitate și uitare, de ce tocmai ei uită că suntem toți la fel? Că nu există nici o comparație și nici o competiție pe drumul evoluției, că fiecare este exact acolo unde trebuie să fie? De ce simt nevoia să impună adevărul LOR - care, oricum, e momentan și personal – celorlalți? De ce uită că uman și divin sunt în acest joc pentru a deveni un tot, și că toate experiențele lor către asta trebuie să ducă, să șteargă iluzia separării?
Eu cred că echilibrul este semnul înțelegerii experiențelor avute pe calea evoluției. Acceptarea. Compasiunea.
Voi ce credeți?
Haideți să vorbim.

dD

miercuri, 5 octombrie 2016

Tot relații

De ce suportă  o femeie la nesfârșit măgăriile unui soț abuzator (fizic, verbal, psihic, emoțional)?
Un tată violent distruge pacea casei și fură copilăria copiilor.
Iar femeii îi distruge feminitatea, darul cel mai de preț al unicității ei creatoare.
Tensiunile și imperfecțiunile dintre el și ea nasc frustrări și rupturi sufletești majore.
Femeia dă mult curaj bărbatului trecându-i cu vederea multe din purtarea, din ”baletul” pe care acesta îl desfășoară în scena familiei. Femeia depășește cu mult bărbatul în activitățile pe care aceștia le au, atât împreună cât și separat.
El, bărbatul, nu știe să creeze acea iubire prin decență și respect față de ea, femeia. El își forțează cu mult norocul față de ea, și tocmai această atitudine a lui naște răni adînci, neștiute de el niciodată.
Deci, bărbate, ai grijă de ea, femeia, fii cald, blând, tandru, petreceți mult timp de mână, împreună cu ea, femeia căreia îi spui “te iubesc”.
DOVEDEȘTE-I ACESTĂ IUBIRE PRIN ATITUDINE
Si, dacă vreți, haideți să vorbim

luni, 3 octombrie 2016

Material. Imagine. Comparatie si competitie.

Mereu vorbim – indiferent de nivelul nostru social, de probleme sau de lipsa lor -  despre abundenta, despre posesiunile materiale, despre fala de a avea ceva mai frumos sau mai valoros decat ceilalti (haine, genti, gadget-uri, casa, masina, vacante, orice). Suntem atat de prinsi in material! In comparatie. Si in imagine… Totul pentru noi este imagine. Cum arat, ce imagine transmit, ce cred ceilalti despre mine. Atat de mult, incat ne cream masti si uitam pana si noi ce se ascunde sub ele. Si culmea este ca nici macar nu vedem ca suntem asa.
Daca v-as intreba, pe oricare, ce parere aveti despre acest subiect, ati spune “da, oamenii au devenit foarte egoisti, foarte rai, umbla toti dupa bani, doar trente / masini au in cap, etc, etc”. Si da, asa pare sa fie. Intrebarea este: oare noi suntem altfel? De ce ii vedem pe ceilalti si pe noi nu? De ce ii judecam pe ceilalti, cand ei sunt oglinda noastra, de fapt? Cu ce suntem mai buni?
Vreti o lume mai buna? Faceti voi o schimbare. Fiti ceea ce vreti sa vedeti in jur. Fiti perseverenti in asta. Si veti vedea, incet-incet, schimbarea propaganda-se in jurul vostru. Poate veti pierde din prietenii care nu vor intelege ce v-a apucat. Dar veti avea satisfactia de a avea langa voi oameni cu aceleasi principii, viziuni, veti avea satisfactia de a fi un model corect pentru copiii vostri si pentru ceilalti.
Lasati comparatia. Fiecare are calitatile lui, fiecare are ceva bun ce merita scos la lumina. FIECARE. Comparam mere cu pere, dupa tipare inventate de o societate pe care, culmea, noi o socotim putreda si totusi ne agatam de tiparele ei.
Lasati competitia. E cel mai distructiv lucru de pe lumea asta, lucru pe care il invatam – si il invata acum copiii nostri – inca din primele zile de scoala. Pentru ca e prost inteleasa si aplicata. Pentru ca nu te face mai bun ci doar sa-ti doresti sa fii mai frumos, mai apreciat, mai instarit, mai laudat. Vedeti ca nu am spus “mai impacat”, “mai fericit”, “mai linistit” sau, macar, “mai sanatos”… Ego, incrancenare, ambitie prosteasca si trece viata fara a stii cat de mult poate ea sa-ti ofere.
Lasati iluzia ca banii va pot oferi orice, ca va rezolva toate problemele si ca pentru asta trebuie sa alergati dupa ei, sa-i invidiati pe cei care ii au (si care ii folosesc de cele mai multe ori fara urma de cumpatare, in dorinta de a-si etala succesul). Va ofera doar MATERIAL. Si restul?
Acesta este mesajul. RESTUL. Ce mai avem, ce mai reprezentam NOI, dincolo de material.. unde este? Si ce facem pentru el?
Haideti sa vorbim!
dD

duminică, 2 octombrie 2016

Evoluție. Involuție

Suntem înconjurați la fiecare pas, colț, de tehnologie. Televizor, laptop / computer,  tabletă, super-smartphone, gadget-uri de fel și chip,  mașini full-option din ce în ce mai performante, GPS. Acasă, la serviciu, pe stradă, la restaurant, în parc, oriunde. Mă gândesc dacă toate acestea ne-au separat cumva de noi. De lumea noastră, a fiecaruia. (Mai există oare “lumea noastră”, mai știm oare cum era?) Dacă ne ajută într-un fel sau altul sufletește, pentru că acolo se cedează, acolo se cade. Toată această tehnologie care ne înconjoară – și nu neg aici nicicum avantajele uriașe ale evoluției tehnologice în toate aspectele vieții de zi cu zi - ne distrage de la NOI, de la a mai știi măcar ca există ceva ÎNĂUNTRU, ne ține concentrați pe exterior, ne dezumanizează. Da să știți. Văd tot mai des, tot mai clar, tot mai multe suflete goale, rătăcite, singure. Și asta din ce motiv? Dorința de a evolua, dar doar din prisma egoului. Iar această evoluție merge mână-n mână cu involuția. Evoluăm tehnologic, involuăm spiritual. Putem simți toate acestea doar oprindu-ne din acest “maraton” impus din mii de motive. Haideți să nu permitem, haideți să avem grijă de sufletele noastre. Și stiți de ce? ÎNTR-O CLIPĂ ÎL PUTEM PIERDE. ȘI NU ȘTIM CÂND. Noi trebuie să rămânem treji, curați, cu mintea limpede si conștiința împăcată.

Haideți să vorbim.


joi, 29 septembrie 2016

Femeia, barbatul, sexualitatea

Greu subiect. Controversat. Generator de dispute. Pentru că atinge sensibilități profunde.
Pentru că ceea ce numim sexualitate are o goliciune, o găunoșenie asociată. Pentru că e găunos să te culci cu un bărbat care iubește numai corpul tău, fără a fi preocupat de gândurile tale cele mai profunde, deși gândurile tale cele mai profunde sunt cele care te definesc și care te îndrumă în această viață.
Pentru că e gaunos să-ți folosești puterea – voință, manipulare, șiretenie, neînduplecare – pentru a atrage un bărbat care te vede și te vrea doar pentru sânii, fundul, picioarele tale. Să fii in permanentă concurență cu alte femei. Să te cobori pe tine însăți la a fi doar un corp, un instrument, o plăcere trecătoare.
Și mă gândeam zilele trecute că femeile  sunt primele care greșesc, pentru că ele sunt cele înzestrate cu înțelepciune și echilibru interior, cu capacitatea de a da viață și de a vindeca, spre deosebire de bărbați care, în mare majoritate, sunt dominați de instinctul de vânător, de a domina, de a cuceri și a merge mai departe. Pentru că uită sa fie frumoase pentru ele și sunt pentru ceilalți. Pentru că le pasă mai mult de ce crede lumea despre ele. Pentru că iau în patul lor parteneri mai prejos decât ele doar pentru siguranța materială. Adică se vând. Pentru că și-au pierdut încrederea în ele și în harurile cu care au fost dăruite: ele sunt purtătoare de viață, sunt cele care răspund de educația noilor făpturi, de păstrarea echilibrului căminului, sunt cele care dăruiesc caldură și iubire și devotament. Ele sunt BAZA fără de care nici un bărbat nu ar putea să construiască ceva stabil, puternic, de durată.
Bărbații sunt dominați, în cea mai mare parte, de ego. Și de instinctul primar. Și sexualitatea este cel mai puternic instinct și cel mai legat de ego. A „avea”, a „poseda” o femeie este atât o victorie cât și o descătușare. Apoi... merge mai departe. Și totuși, bărbații sunt foarte vulnerabili când vine vorba de cămin. Toți îsi doresc siguranța și căldura pierdute când s-au desprins de sânul mamei și, oricât și-ar disprețui sau nedreptăți femeia de acasă, sunt dependenți de existența unui cămin. Tot instinct primar: o masă caldă, un pat cald, un suflet care să-l îngrijească.
De ce nu mai funcționează sintagma „trup și suflet”?
Haideți să vorbim!

marți, 27 septembrie 2016

Despre căutări

Ce ziceți, interesant subiect.
Poate că ce voi scrie va supăra, atinge, nemulțumi, frusta sau poate cine știe…
Ce sunt căutările? Care sunt motivele pentru care ne angajăm după ele, de ce natură sunt ele, dacă suntem mulțumiți de ele, dacă renunțăm după un timp la ele.
Păi haideti să vorbim.
Cautarea, în sine, de fapt ce este? O introspecție către sinele nostru, sau o căutare în exterior.
Cunosc persoane care cine știe din ce motive s-au angajat pe această “potecă” si se motivează că ea este pur religioasă. Fiecare dintre cei care facem parte dintr-un cult religios, la un moment dat putem sa avem nemulțumiri. Preotul și-a schimbat mașina, este superficial la slujbe, ne percepe o taxă în schimbul serviciilor religioase etc. Ne schimbăm biserica. Astăzi suntem ortodoxi, mâine catolici, poimâne martori ai lui Yehova și uite așa intr-un timp relativ scurt al vieții noastre, am parcurs toate cultele. Sunt persoane care gasesc alte căi: yoga, tao, zen, reiki, healing de diverse feluri sau cursuri pentru dezvoltarea personala și lista pot să o dezvolt pînă se schimbă guvernul. Aceste căutări le parcurgem în cuplu sau singuri. Depinde de foarte multe. Neîncrederi, neîmpliniri, goliciuni, lovituri în viață etc. Ele pot avea o conotație sexuala. O lipsă de comunicare în famile, cu partenerul de viață, cu cei din jurul nostrum. Colegi de muncă, societate etc. Dar cea mai acută este cea religioasă. PENTRU CĂ SUFLETUL OMULUI, SINELE SE SIMTE NEÎMPLINIT. Sinele sau sufletul nu este religios. Sinele nu este bărbat sau femeia. Sunt sigur că ați evadat în natură. Pădure liniștită, verde, cu susur de apă, cantat de păsărele. După un timp vă simțiți curați, liniștiți, liberi, degajați etc. Oameni buni, bucurați-vă de viață, de stele, de cer, de aer, de munte, de părinți, de copii, de toate. DE ORICE MOMENT. IUBIȚI-VĂ MULT, BUCURAȚI-VĂ DE VOI CU VOI.
Haideti sa vorbim!


miercuri, 21 septembrie 2016

Ce este realitatea?

Realitatea este prezența ta în moment. Este „eu sunt aici”. Este modul de a percepe momentul. De a-l simți.
Realitatea e personală. Momentană.
Ea aparține fiecărui individ și este influențată de sistemele lui de credință, de setările pe care le-a căpătat de-a lungul vieții, de experiențele lui de viață.
Realitate absolută nu există.

Există doar un set de reguli la care ne raportăm cu toții și pe care, în interiorul nostru, în funcție de starea de moment, le interpretăm personalizat.
Voi ce credeti?
Haideti sa vorbim! 


marți, 20 septembrie 2016

Despre relații

Povestim, ne plângem prietenelor ca nu ne mai înțelegem cu partenerul de viață. Că nu mai e ca la început.
Ne-am întrebat, însă, cum am ajuns aici?
Căci... amandoi sunt de vină.
Oare ne dăm seama că nu mai petrecem momente împreună? Că nu mai căutăm să le făurim?
Oare câte cupluri mai fac baie împreună, se spală unul pe altul, ca un ritual de conectare? Câți mai deapănă amintiri, câți mai bucătăresc împreună? Câți fac plimbări lungi, pe jos, de mână, povestind sau își amintesc (recită) poezii? Sau, pur și simplu, se opresc să danseze câțiva pași pe o melodie auzită dintr-un balcon?
Toate acestea creează legături SUFLETEȘTI și acestea sunt baza relației.
Am rămas in zona obligațiilor, copii, carieră, facturi, ne ascundem dupa „n-am timp”, dar pierdem mai mult timp pe facebook sau trăncănind despre metode de slăbire și înfrumusețare...

Haideți, nu e greu, un gest SIMPLU, GRATUIT, un „mi-e dor” sau „te iubesc” spuse din suflet, nu din rutină, un nou început.
Si… haideți să vorbim!



luni, 19 septembrie 2016

Despre iubire

Ce mai faceți? Bine ne-am regăsit!
La un moment al vieții, fiecare dintre noi ne-am întrebat: ce este, de fapt, iubirea? Ce înseamnă iubire?
Poate pentru că am avut o dezamăgire, așteptări neîmplinite, căutări...
Pe parcursul vieții am avut impresia că găsim răspunsul: în copilărie ne-am raportat la mamă, tată, poate bunici, în adolescență - la diverse modele (poate din filme, cărți, etc), apoi am crezut că e pasiune, fluturi în stomac, apoi comunicare si viziune comună asupra vieții, cămin, stabilitate si siguranță. Desigur, am definit-o și ca emoții, trăiri, intensitate, dorință, etc.
Dar oare, acestea – toate la un loc, chiar – definesc iubirea? Sau sunt doar așteptările fiecăruia?
Și deci, ce este iubirea?
Iubirea nu poate fi definita universal, oricât au încercat de-a lungul istoriei poeții, filosofii, înțelepții, pentru ca ea este o trăire unica a fiecăruia, extrem de intimă și personală, care este influențată de nivelul de cultura și educație, de mediu, de tiparele oferite de societate. Este o călătorie în doi, o reflexie a tot ce se întâmplă între ei.
Ce este sigur dovedit, este ca iubirea este motorul care face totul posibil. Este cea mai puternică motivație a omului în trecerea lui pe pamânt și ceea ce îi aduce cea mai mare împlinire.
Când iubim, avem inima plină, suntem ușori, exuberanți, darnici... Când nu, parcă e o alee pe care nu se plimbă nimeni.
De ce?
Haideți să vorbim

joi, 15 septembrie 2016

Partea întunecată a minții

Ce mai faceți? Haideți să mai povestim.
În 1996 am plecat din București spre mânăstirea Neamț. Dimineață când am ajuns, nu știu de ce,  probabil oboseala adunata in ore de mers cu trenul, am încurcat autobuzul. L-am luat pe cel cu destinația Sihăstria. Tot mânăstire. Cobor, privesc și mă întreb în gând: oare unde sunt?
În mai puțin de un minut am fost cuprins de o liniște, îmbrățișat de o pace inexplicabilă.
Cu aparatul foto în mână,trec “granița”din lumea noastră în viața monahală. Ciudat. Am un sentiment straniu. Parcă revin într-un loc cunoscut inimii mele. Am zăbovit aici vreme de trei ceasuri. Nu mă lasa inima să plec.
Trebuia să ajung la Neamț. Cum credeți că eram? Schimbat. Alte gânduri, alte sentimente. Toate mizeriile pe care le aveam adunate în sertarașe, acum erau golite .
Plec unde trebuia să ajung, dar pe jos .Si e ceva distanță.
ERAM EU, UN PÂRÂU, MUNTE ȘI BRAZI.
Un sentiment de plenitudine, un lucru pe care ar trebuie fiecare să-l facă ,măcar o dată pe an.
DAR SINGUR.
Eram eu și cu mine.
Pe distanță mai sunt lăcașe monahale. Sihla, Vovidenia . 7 zile am trăit aici cu munți, brazi, cu potecile , cu gîndurile. Mă gîndeam cum se face că  omul acolo, în familie , colegi, prieteni, în viața de zi cu zi, habar nu are câte sentimente de frustrare, ură, dispreț, ranchiună, răzbunare, răutate, fățărnicie, înclinări către partea întunecată a minții poate să aibă, să adune în el?  Mă gândesc câți dintre noi ne prezentăm curați, cinstiți, nevinovați, sinceri, etc.  dar de fapt suntem opusul tuturor acestora. Adică prefăcuți, forțați, lași . Cum se face de am permis să ajungem aici ?
Știți ceva?
Este atât de ușor să te pierzi în toate aceste mizerii. Hai să renunțăm la aceste gânduri de ură și răutate .E ușor. Încercați.


Si… haideți să vorbim!

vineri, 9 septembrie 2016

Rabdarea…

Haideți să vorbim despre răbdare. Interesant subiect.
De fapt ce este ea în sine, răbdarea? Oare are legătură cu nerăbdarea?
Cât de mult ne influențează ea viata, deciziile, pornirele, frământările etc.?
Păi haideți să dăm drumul la discuție.Tot ce voi scrie aici nu este inspiratie literară, este doar experiența de zi cu zi. De ce o persoană nu are răbdare să asculte o altă persoană (nu contează ce se vorbeste)? Pentru noi  -  omul - nu ascultăm pentru că nu ne interesează, nu ne pasă, ne prefacem din bun simț… Mai este și acest aspect “nu vreau să te ascult pe tine pentru că eu știu”. Există posibilitatea ca cel pe care îl ascultăm să aibă un cuvânt, într-o frază ,care ne poate ajuta intr-un context. De fapt acest “eu știu” are legătură cu “nu știu nimic”. Cel care are dorință de cunoaștere, de dezvoltare personală, evoluție spirituală, nu se împotrivește la nimic ce vine din exterior. Cel care are o doză de înțelepciune, cu siguranță ascultă, pentru că ascultarea, răbdarea sunt componente, pârghiii ale noastre ca să putem pricepe ceva din tot acest “vârtej” al vieții. Este posibil ca mintea să se opună ascultări, cunoașterii.
Mai avem un aspect, cel al grabei. Sînt sigur că faceți uz de această frază “mă grăbesc, nu am timp” cu cei care intrați în contact: familie  colegi muncă  prieteni, etc. Opriți-vă 5 minute în fiecare zi când vă întoarceți de la muncă, cumpărături, etc.  așezați-vă… Nu contează, DOAR OPRIȚI-VĂ ȘI PRIVIȚI ÎN JURUL vostru cum omul aleargă Este hăituit și el nu își dă seama și știți de ce. Pentru că a intrat într-un ritm, process,cum vreți să-i spunem de distragere, izolare, îndepărtare. Nu mai dorim să vorbim cu nimeni, ne înstrăinăm chiar și de noi și știți de ce? Pentru că NOI nu contăm pentru noi. Pentru că punem ORICE, exterior, înaintea noastră. Orice, numai să nu ne uităm, să nu ne gândim la NOI.

Haideți să practicăm tăcerea 5 minute pe zi, să vedem ce rezultate avem. Cu 5 minute de răbdare, putem să împăcăm și nerăbdarea.

Si apoi... haideti sa vorbim despre asta !

miercuri, 7 septembrie 2016

Despre dor...

Sunt o părticică din el. El, dorul, este atît de suav, plăpând, blând, cu ochișori de copil, cu gândul la cel drag,  la cel iubit. O parte de cer, praf de stele, o picătură dintr-un nor, o rază din soare, un gând din noi.
Oare cui îi este dor?
Cerului brăzdat de aripile păsărilor de vulturul care este atât de liber în zborul aripilor sale?
Într-o seară de iunie, trecut de ora 00, intins pe spate , cu bolta stelară, luna… simțeam cum pieptul îmi bate tare și nu știam de ce. Îmi curgeau lacrimi pe obraz, am simțit cum inima, sufletul,  toată făptura mea îmi șoptea discret că-i este dor, tare dor de toate.  
Așa cum făpturile apelor, cerului, pămîntului, au dor, așa și noi oamenii avem dorurile noastre. Simțite doar de noi. De o clipă de singurătate, o poezie citită, o melodie, un film, o îmbrățișare, o vorbă bună, de ascultare. De multe avem dor .
DAR CEL MAI MULT AVEM DOR DE NOI. DA DE NOI .
De un moment să rătăcim, de o plajă, de o alee, de un sărut, de iubire .
Da îmi este atât de dor .
De ea, de el… cel de care ne este dor.
Imi este dor de multe .

Vreți să vorbim despre dor?


luni, 5 septembrie 2016

Gânduri…

Atunci când facem bine, să evităm faima. Atunci când facem rău, să evităm rușinea. Să alegem calea de mijloc, ca principiu. Astfel ne vom feri trupul de vătămări și vom avea echilibru în viață.
Altceva.
Haideți să luăm o coala de hârtie, sa ne pregătim un ceai sau o cafea și să așternem: cum ne vedem pe noi. Toate cele pe care le afișăm la vedere, dar și pe cele pe care le ținem ascunse. Doua coloane: ce ne place, ce iubim la noi și, cealaltă, ce nu ne place/iubim la noi. Tragem concluzii și, peste un timp – să zicem 6 luni – refacem lista, neuitându-ne la prima. Ce ziceți, incercați?

Iubirea și iertarea .Energii care vindecă.
Hai să vorbim!

vineri, 2 septembrie 2016

Atenția

Ne-am întrebat vreodată dacă suntem atenți cu cei din jurul nostru? Eu cred că nu. Suntem exclusiviști.
Ca să fii atent cu o persoana nu îți trebuie șapte tratate de teologie sau masterat în psihologie. Este nevoie doar de ascultare, fara vorbe sau, pus și simplu, să ne permitem să petrecem momente în preajma lor.
Oare ce se întâmplă?
Ne înstrăinăm unii de alții, noi de noi?
Haideți să mergem către ei, acei oameni pe care nimeni nu-i vede, pe care nimeni nu-I ascultă.

Hai sa vorbim!